Prietenii ma tot dezmiarda cu epitete de genul filozof. Uneori amuzati de nascocirile ce le astern pe hirtie sau in ASCII, ma indeamna sa scriu mai mult.
N-am vrut sa pedepsesc copacii. Acum, electronic, pedepsesc doar pe cei ce decid sa ma citeasca, si asta e optiunea lor. De ce sa le interzic aceasta optiune?
Am decis sa ma fac de ris si public nu doar in privat. Acest blog, spre deosebire de altele pe care le clocesc, va fi axat pe ideea de a gindi. A gindi romaneste.
Asta s-a întîmplat prin 82 sau 83 cînd eram în armată.
Eram în cantină, clădire veche de vreo 100 de ani, dotată cu sobe, dar care nu am văzut să fie în funcție, acum fiind locuite de șobolani. Îi auzeam bulucindu-se prin pereți, dar nu i-am văzut niciodată, din moment ce pe lîngă mine mai erau alte cîteva sute răcani flămînzi trăncănind din guri și străchini. Dar s-a întîmplat o dată să fiu repartizat la spălat. Cantina pustie, eu singur, terminasem de spălat, și am rămas pe pragul spălătoriei ca să citesc ceva, probabil o scrisoare.
M-am ridicat să plec, și surpriză, în fața mea la vreo trei, patru metri, un șobolan ronțăia ceva, foarte preocupat. Nu am stat să meditez prea mult la detalii, precum ar fi ce ronțăia el acolo, pentru că podeaua fusese spălată și era lucie, slinoasă, dar lucie. Sau cum de nu se speriase de mine, că doar nu eram invizibil, și nici nu mă ridicasem pe furiș. Primul gînd, instant, a fost să mă apropii și să îi trag un șut ca să zboare în cealaltă parte a cantinei, la bucătărie. Chiar am făcut un pas și ceva, dar am realizat că mă va observa, și cu siguranță, viteza lui de reacție va fi mult superioară vitezei mele, deci îl voi rata. Am schimbat planul. M-am dat un pas înapoi și am luat în mînă alt șobolan, unul de lemn, practic un Teu, pe care se punea un cîrpan pe post de mop. Cu coada aia de doi metri, rotită în aer sigur aveam avantajul vitezei. Am luat deci arma ocazională în mînă, m-am apropiat lent la distanța necesară, am țintit ca să îl lovesc fix pe cap, ca să nu împroșc cu prea multe măruntaie în jur și i-am tras-o.
PLEEOOOSC. Teul s-a lipit perfect de cimentul lucios fix la un milimetru în fața șobolanului. Na că n-am apreciat bine distanța. Și în fracțiunea respectivă de secundă m-am pregătit să rotesc iar șobolanul meu, și să încerc să îl ochesc iar, dacă nu apucă un sprint reușit. Dar nu a fost necesar. Șobolanul a tresărit o singură dată, după care a rămas nemișcat. Șipca aia, trîntită cu toată puterea de ciment a bubuit suficient de tare ca să provoace un infarct șobolanului luat prin surprindere. M-am uitat la dihania nemișcată, fără să cred ceea ce văd. M-am uitat să văd dacă nu cumva l-am atins vreun pic pe țeastă, suficient cît să îl termine, dar nu am văzut nici o urmă de sînge. Și nici din lovitură nu am simțit că l-aș fi atins. Lemnul a ricoșat de pe ciment fără nici un indiciu că ar fi lovit ceva moale.
Rememorînd acum povestea, stau și mă gîndesc dacă nu cumva mi-a tras clapa. poate nu o fi fost mort, ci doar inconștient pentru moment sau s-a prefăcut mort. Că e clar că nu i-am luat pulsul. Tot ce am făcut a fost să îl probez cu teul să văd dacă mai mișcă, după care m-am chinuit vreun sfert de oră să îl iau de coadă cu teul și bocancul și să îl pun pe un scaun, surpriză pentru un norocos la masa următoare. Reușeam să împing coada pe teu, dar cumva nu reușeam să prind unghiul necesar dintre bocanc și lemn, și aluneca. Nu mai rețin dacă m-am riscat să îl iau cu mîna, sau am folosit o hîrtie ori l-am lăsat acolo. De asemeni, nici nu mai rețin ecourile poveștii. Probabil nu era primul șobolan mort, și întîmplarea nu a făcut senzație.
Oricum, nu am ratat niciodată ocazia să povestesc snoava cînd a fost cazul. Nu se întîmplă des să omori șobolanul cu șobolanul. Dar acum, după patru decenii realizez că poate m-am lăudat degeaba. Deși improbabil, n-ar fi imposibil să se fi prefăcut mort. Dacă mi-ar fi trecut atunci prin cap poate l-aș fi pus un pic la murat în vreo căldare.
Acolo, un băiat deştept din Cluj, pe care nu-l cunosc, scria la un moment dat nişte treburi interesante, acesta fiind probabil primul blog pe care l-am citit vreodată."
Acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare
A trecut ceva vreme de când un tip care-si extrage inspiratia si verva din plicul cu praf alb, raspunzând totodata la numele de “Gheorghe. Andrei Gheorghe”, declara ca inginerii nu pot fi considerati intelectuali. Suficienta vreme pentru a ma calma… Din pacate, un recent articol de presa (când am sa gasesc referinta am sa o trec în aceasta paranteza) separa iar intelectualii de ingineri, cu precizia unei lopeti tâind o brazda într-o groapa de balegar. Autorii articolului spun, nici mai mult nici mai putin, ca PSD este un partid al inginerilor, pe când bravele noastre forte de dreapta ar fi predominant umaniste (cât pot fi de umanisti avocatii). Ma rog, afirmatia nu e atât de jignitoare pe cât este de falsa. Ce m-a enervat însa este ca in articol au fost grupate câteva pareri ale unor persoane suficient de cunoscute, niciunul având legatura cu profesia de inginer, care încercau sa explice aceasta polarizare. Printre platitudini specific umaniste, s-a ridicat la suprafata (de fapt s-a ridicat mirosul) o caracterizare emisa de balena societatii civile românesti, Alina Muget Pipi-dipi. O definitie concisa, emisa, probabil, între doua cotlete de porc: inginerii sunt tehnicienii lui Ceausescu. Sau cam asa ceva. Deci inginerii nu sunt intelectuali, inginerii sunt PSD-isti, pentru ca de fapt ei sunt tehnicienii lui Ceausescu. În mod normal, aici ar trebui sa bag o tirada asupra utilitatii inginerului în societate, sa-i sugerez doamnei Pipi-dipi sa renunte la computerul pe care îsi scrie emanatiile (nu sunt sigur ca foloseste asa ceva, totusi), sau sa-i sugerez ca ar fi cu vreo doua sute de kilograme mai slaba daca ar merge pe jos în loc sa foloseasca masini sau alte mijloace de transport, sau ca în lipsa inginerilor ea ar trebui sa stea afara în frig, neîncapând pe gura pesterii… Dar nu vreau sa spun aceste lucruri, pentru ca sunt prea simtit.
În schimb, voi încerca sa explic hoardei umaniste ce creatura este inginerul.
Sa începem cu începutul…
Scoala generala si liceul
Foarte rar inginerul straluceste la învatatura, nu pentru ca nu ar avea materie cenusie deasupra gâtului, ci pentru ca nu suporta sa învete pe de rost texte si comentarii la limba româna, sau nume si ani la istorie. Asta nu înseamna ca uraste materiile respective – poate citi cu placere o carte, doar ca îl enerveaza notiunea de memorat. Nici matematica nu-i place în mod deosebit, pentru ca inginerul nu e tâmpit. Totusi, materiile interesante, precum fizica (cu circuitele electronice mai ales), chimia (stiinta chestiilor care fac bum), sau informatica (echivalentul modern al magiei medievale) necesita matematica, asa ca nu are de ales si o va învata. Desi nu va avea mediile cele mai mari din clasa, viitorul inginer va avea satisfactia ca el este posesorul unor cunostinte si abilitati pe care colegii lui le vad inaccesibile, si în acelasi timp poate sa-si spuna linistit ca nu ar fi o mare problema pentru el sa exceleze la celelalte materii, doar ca nu vrea. El e cool.
Facultatea
Inginerul nu se streseaza foarte mult în facultate… desi are de mers la laboratoare si are de facut proiecte. Indiferent cât de stresant este programul si cât de duri sunt profesorii, viitorul inginer va gasi întotdeauna timp pentru distractie, socializare, sau pur si simplu pentru stat degeaba. Pe când studentii celorlalte facultati sunt lipsiti de griji ca pasarea cerului, sau coplesiti de griji ca un animal ierbivor, viitorul inginer este echivalentul studentesc al animalului de prada: 90% din timp doarme si se joaca, dar în restul de 10% reuseste sa mobilizeze o impresionanta energie în scopul finalizarii unui proiect sau trecerii unui examen. Ziua sau noaptea nu conteaza pentru el, cu suficienta cafea sau Coca Cola la dispozitie. Dupa ce scopul a fost atins, reactorul energetic se stinge cu cantitati impresionante de etanol si programul lejer este adoptat din nou.
Locul de munca
Inginerul nu este un “workaholic”, dar va munci bine daca îi place ceea ce face sau daca este al dracului de bine platit. Nu este neaparat obsedat de bani (daca era s-ar fi facut economist sau avocat), dar nu-i place nici sa faca implozie intestinala. El va încerca, dar nu va reusi decât rar, sa mentina ritmul de viata din facultate, 90% frecat de menta, 10% efort intens. Al dracului patroni nu-l lasa. În general este un tip orientat, care daca vede ca meseria lui nu mai aduce suficiente fonduri la bugetul personal nu ezita sa se reprofileze. “Lipsa lui de cultura”, “incapacitatea lui de a comunica”, sau “gândirea lui de soarece de laborator” nu-l încurca: el poate deveni oricând un afacerist sau un politician de succes.
Cultura
Cultura nu este o componenta vitala a unui inginer, dar nu este obligatoriu sa lipseasca. Un inginer va citi o carte, va asculta muzica si va viziona un film atâta timp cât acestea îi vor face placere, fara sa se gândesca la faptul ca prin asta el îsi face upgrade la nivelul de cultura. Daca prefera o carte care descrie o metoda ingenioasa de a lichida pe cineva, urmata de o metoda si mai ingenioasa pentru aflarea vinovatului, în locul unei carti care descrie lamentarile si psihozele unui bosorog sau ale unei femei la menopauza, asta e pentru simplul motiv ca inginerul nu are chef sa vomite pe timpul lui liber doar pentru a avea privilegiul de a se lauda altora cu cât de cult este el. Daca prefera sa vada cum Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger lichideaza câte 50 de dobitoci per film în loc sa vada “capodoperele” lui Mircea Danieliuc sau Cristi Puiu, asta este pentru ca filmele pentru el sunt un mijloc de relaxare, nu de enervare în plus. Si un inginer nu citeste niciodata poezie, decât daca vrea sa impresioneze o femeie, ceea ce pâna la urma este un lucru laudabil si îl iertam.
Etica
Adevaratul punct slab al inginerului este etica, si probabil ca acolo bate si madam Pipi-dipi când vorbeste de tehnicienii lui Ceausescu. Inginerii în general se ocupa sa construiasca dispozitive, fara sa-si faca prea multe griji cine este beneficiarul lor, iar motivul nu este întotdeauna de natura financiara. Inginerii fac bombe nucleare si rachete ghidate nu neaparat pentru ca sunt platiti pentru asta (dar nu strica) si nici pentru ca le-ar place foarte mult sa ucida oameni (nu mai mult ca altor barbati, cel putin), ci pentru ca sunt dispozitive complexe, de înalta precizie, si e o placere sa arate ca pot face asa ceva. E cool!
Acasa
Inginerul nu este cu mult diferit de ceilalti oameni în viata de zi cu zi… cu exceptia faptului ca el este în stare sa schimbe un bec ars, sa monteze o priza sau un întrerupator, sau un cablu TV, si nu trebuie sa duca calculatorul la reparat daca are un virus sau daca vrea sa-si instaleze un modem. Inginerul nu stie ce e aia Tech Support.
Rezultate
Care este totusi diferenta dintre ingineri si umanisti? Exceptând pregatirea de specialitate… Diferenta între ei este de scop: inginerul are ca scop crearea, perfectionarea si întretinerea unor dispozitive tehnice: mecanisme, circuite, constructii, programe software… Umanistul are ca scop educarea si perfectionarea oamenilor si a societatii (asta pentru ca eu, ca inginer, le definesc lor un scop, pentru ca ei singuri probabil ca-si închipuie ca trebuie doar sa existe pentru a lumina lumea cu prezenta lor). Scopul inginerilor este atins: tehnologia progreseaza de la un an la altul, si este clar ca ce se produce în ziua de azi e mai bun ca ceea ce se producea acum 50 de ani (nu neaparat mai frumos, dar aici nu e treaba noastra). Dar scopul umanistilor? Sunt oamenii de acum mai buni, mai cinstiti, mai generosi? Sau e chiar invers? Noi ne facem treaba. Voi nu. Deci ciocul mic!
A treia zi Dumnezeu mi-a dat suflet, adică suflare, şi corzi vocale cu care puteam sa urlu că să anunţ că mi-e frig şi mi-e foame.
A patra zi Dumnezeu mi-a dat o mamă care m-a învelit, m-a încălzit şi m-a hrănit din trupul ei.
A cincea zi ... Dar hai să lăsăm înfloriturile. Nu contează că a fost prima zi sau oră. Şi mi-a mai dat şi un tată care pleca la fabrică dimineaţa pe întuneric, şi venea seara pe întuneric, ca să o hrănească pe cea care mă hrănea pe mine, şi să avem căldură şi tot ce mai trebuie.
Şi mi-a mai dat Dumnezeu un frate. Adică de fapt pe mine m-a dat lui pentru că este cu 4 ani mai mare. Şi mi-a mai dat şi mie, adica amîndurora unul cu 4 ani mai mic.
Între timp mi- mai dat şi un pic de minte cu care gîndeam cît poate gîndi un puştiulică, şi un suflet senin şi o faţă zîmbitoare.
Şi apoi mi-a dat o mulţime de lucruri de care să mă pot bucura, soarele şi ploaia, şi zăpada şi iarba verde, şi mîna aspră a bunicii, şi pe hitrul de bunicu. Mi-a dat multe Dumnezeu ăsta.
Hopa, ultima propoziţie nu e proper, nu e cumsecade. Păi da, cam aşa e, dar cam aici se termină basmul şi începe coşmarul. Şi vorba aia, ce dai, aia primeşti, cum îţi aşterni aşa dormi. Dumnezeu mi-a dat pumni şi palme, asta primeşte inapoi. Deci dacă eşti creştin cuminte, aşezat, cu sufletul împăcat, te rog nu citi mai departe, pentru că vei citi "blasfemii" şi "hulă".
După toate astea, bune şi frumoase, dumnezeu mi-a dat un pumn în cap, se cheamă castană, sau caşpică, şi doare a dracului, şi eu am început să urlu şi dumnezeu a început să rîdă, se simţea bine, se simţea tare. Atenţie, nu Dumnezeu a dat, ci dumnezeu, adică fratele cel mare. El era un dumnezeu, făcea ce voia cu mine. Ridica un deget ca să rîd, eu rîdeam, voia să plîng, caşpica şi se rezolva. Ei, era el autoritatea aia, cică tutelară, dar era în bucătărie sau pe şantier, sau nu avea chef. Uneori mă apăra, dar cel mai frecvent nu.
Apăi da, zice tot românul, toţi avem pe cineva mai mare, toţi luăm bătaie, şi ce nu te omoară te face mai tare. Corect, aşa este în junglă, nu am nimic de obiectat. La urma urmei mă durea un minut, o oră şi îmi trecea, Da, imi trecea şi rîdeam iar.
A trecut şi vremea, şi pumnul s-a întărit şi dădea mai tare, s-a întărit şi capul meu, şi la propriu şi la figurat, dar s-a împietrit şi sufletul, mai ales că între timp crescusem destul ca să poată da şi celălat dumnezeu în mine. De data asta cu temei, adică pentru a mă forţa să învăţ, să devin deştept. Şi dumnezeul asta nu dădea cu pumnul, dădea cu parul ca să simt, şi ca să nu îi reproşez la batrîneţe că nu m-a bătut. Dădea gospodăreşte, aşa să sară sînge. Nu doar în mine, în toţi trei, frăţeşte. Una lu ăla mare, una mie, una lu ăla mic, una mie, una lu ăla mare una mie, şi tot aşa. Şi cînd scăpam din mîinile lui, continua treaba primul născut.
Hei, nu a fost chiar aşa de rău, nu am murit, şi chiar am devenit mai tare. Dar să nu vă miraţi că am devenit afurisit şi îmi pun întrebări impertinente precum, unde a fost Dumnezeu atunci cînd sufletul meu era distrus. Pentru că am fost distrus. Mi-am rugat mama să mă ajute, să mă protejeze, pentru că nu mai rezist. E o femeie cumsecade, generoasă, care a muncit cît a putut pentru noi, dar nu i-a dat Dumnezeu inspiraţia să îl potolească pe diavolul căreia i-a dat viaţă. Răspunsul ei a fost.
-Să vă înţelegeţi... pentru că dacă nu vă înţelegeţi, vă spun lu tactu şi vă bate pe amîndoi.
Şi aşa am rămas singur. Nici măcar prieten imaginar nu aveam. Tot ce puteam face era să rabd, şi cînd nu mai puteam răbda mă refugiam în pat şi udam perna. Nu, nu mă pişam pe ea, plîngeam pînă la epuizare şi adormeam. Eram singur, nu aveam părinţi, ci gardieni, nu aveam fraţi ci colegi de celulă, şi torţionari. Cel mic, evident prea mic pentru a înţelege, a fost atras în tabăra celui mare pînă a crescut suficient ca să poate lua decizii singur, şi am putut comunica, şi creşte împreună. Cel mai mic e singurul care a fost de partea mea, şi am putut evada din iad iar pe pămînt. Dar deja era prea tirziu, sufletul meu era deja corupt.
De ce am spus această poveste? Nu pentru a mă plînge, e istorie, nu mă mai ajută, am povestit pentru a aduce argumente. Copilăria mea este ceva natural, şi care m-a făcut dintr-un copil slab un om tare. E ceva ce se potriveşte în teoria evoluţiei. Ba şi dogma creştină o adoptă. Misterioase şi necunoscute sînt căile domnului, şi nu i le poţi şti, dar dacă a acceptat să fii distrus sufleteşte şi fizic, a fost ca să devii tare. Da sînt atît de tare încît ma pot de lua de guler cu el.
Dar de ce mă iau eu de vestimentaţia măriei sale? Păi uite pentru că în ultima vreme fraţii mei de pe pămînt au început să mă obosească.
Am avut şi eu momentele mele de dubiu. Nu toată ştiinţa mi se pare de înţeles. Marea Bubuială? Nu era nimic, şi bang a apărut universul care era mic cît un punct? E la fel de greu de acceptat ca şi ideea unui nea bărbuţă albă care se şterge la cur cu nori. Sau că viaţa a evoluat din materia inertă. Ştiu programare, ştiu că un computer nu poate boota fără un impuls iniţial. Dar să se mai şi programeze singur? Greu de acceptat.
Apropo, o prezentare la TED, face evoluţia asta să mi se pară mai credibilă acum.
Aşadar nu ştiu, nu cred. O fi, o fi existînd. Accept că e posibil, dacă eşti credincios, nu vreau să îţi zdruncin credinţa, aşa că te rog a doua oară să te opreşti din citit.
Ştiu că viaţa e dură, că dorinţa de a trăi e supremă, şi că singura soluţie este de a ignora realitatea, şi să ne bucurăm de ceea ce avem acum. Cînd îţi moare copilul, durerea te doboară, şi ai nevoie de un punct de sprijin, de un prieten imaginar. Nimic rău în asta. Da, pe vremea cînd omul era mai aproape de maimuţă, sau pentru cei ce sînt încă mult prea aproape de moralitatea unei maimuţe, este logic să fie manipulaţi cu ameninţarea iadului şi promisiunea raiului ca să poată fi ţinuţi în frîu.
Dar cînd sedepăşesc limitele raţiunii pentru a justifica divinitatea, este inacceptabil să nu te revolţi.
Nu sînt cultivat, nu am studiat domeniul, deşi o vreme mi-am pus şi eu întrebări şi am căutat soluţii. Dar toate curentele ajungeau la un moment dat la partea materială, şi frecvent în discursul lor apăreau chestii pe care nu le puteam înghiţi. Deci am renunţat la căutări. Eu sînt ateu, şi îmi văd de viaţa mea, am prieteni credincioşi, şi ei îşi văd de viaţa lor. Nu ne torturăm reciproc în încercarea de a îi scoate din visul lor absurd, sau de a îmi salva mie sufletul..
Dar acum, o cunoştinţă a început prin a îmi da o carte pentru copii, despre o întîmplare cu deportarea în Siberia. Nu mă înteresează subiectul. Am discutat suficient cît să îmi înţeleagă poziţia. Am acceptat cartea din amabilitate, şi pentru că e o fiinţă sensibilă, şi nu am vrut să o rănesc cu un refuz categoric. Am pierdut o oră sau două cu acea carte, asta în condiţiile în care ochii mă lasă, şi cititul pe hirtie a devenit obositor. Ok, e o carte normală, binişor scrisă, descrie poveşti tragice, dar nu mă interesează. I-am spus că am ce citi pentru nu ştiu cîte vieţi, şi asta pe teme care îmi plac.
Mai tîrziu insistă să văd un film. O mică fantezie, film ok, slăbuţ, dar care la fel, nu mă interesează. Şi azi primesc un email, lung, cu o grămadă de chestii religioase, legate de ziua de azi. Cu regret pentru că va fi nevoie să fiu dur, dar amabilitatea mea se opreşte aici.
Toate aceste poveşti şi detalii sînt doar un decor pentru subiectul acestui articol.
Tot acest schimb de idei şi convingeri s-a întîmplat pentru că sîntem colegi într-o activitate pedagogică. Şi pentru că sîntem fiinţe sociale, chiar cultivate, mai schimbăm şi alte idei în afara obiectului de studiu comun. Unul a fost religia, credinţa, un domeniu, unde materialismul, dorinţa de a profita de munca altuia, a împins manipularea pînă la extrem.
Singura lege a comportamentului corect ar putea fi, libertatea mea se opreşte unde începe libertatea celuilalt.
Cred în acest principiu şi i-am acceptat libertatea de a îşi spune convingerea. Am spus-o şi eu pe a mea şi subiectul trebuia să se oprească aici. Dar am fost presat, şi sînt presat ignorindu-se dreptul meu la libertate întărindu-mi opinia negativă faţă de sistemul religios.
La un moment dat, aduc argumentul meu suprem.
- Dacă dumnezeu este atît de înţelept şi de bun, de ce acceptă atîtea nenorociri care se întîmplă copiilor? Ei sînt puri, ei nu au avut timp să facă greşeli. De ce sînt pedepsiţi cu tumori sau atîtea boli, sau tortură fizică, ori psihică, exploatare...
Răspunsul vine programat cu povestea unor cunoştinţe care au avut un accident cu maşina, din care a rezultat amputarea unei mîini a fetiţei lor.
- Şi care e partea bună aici. De ce a acceptat dumnezeu asta? De ce a comis el asta, pentru că nu-i aşa, el e atotputernic, şi tot ceea ce există este dorinţa şi planul lui, căile sale misterioase.
-Pai acum parinţii ei se înţeleg mult mai bine, sînt mai potoliţi... sau cam aşa ceva... pentru că nu am mai ascultat.
Este un urgument pe care l-am mai auzit, dar nu mai ştiu cît sau dacă m-am revoltat.
BĂI VOI ASCULTAŢI CE VORBIŢI?.Nu mai întreb dacă gîndiţi. Se vede că nu o faceţi.
Adică doi oameni nu se înţeleg, (poate nici nu e adevărat asta) şi dumnezeu ca să îi apropie le rupe mîna copilului lor. BĂ VOI SÎNTEŢI NORMALI? CUM MAMA DRACULUI PUTEŢI ACCEPTA LOGICA ASTA?
Chiar nu realizaţi ce grozăvie, ce elucubraţie comiteţi?
Ceea ce face cineva superior putem copia nu-i aşa? Hai să adoptăm şi noi metoda asta educaţională. Cînd cineva nu corespunde normei de conduită, ciopîrţim o bucată din cineva drag lui. Să se înveţe minte.
Furia şi revolta imi este la un nivel care mă doare. Dar nu am ce face. Eu respect opţiunea omului de a rămîne obtuz. E liberul lui arbitru. Şi ştiu că nu am ce face mai mult decît de a îmi descăra furia în acest articol. Este doar o defulare, şi o speranţă că poate măcar o persoană va avea ceva pozitiv după citirea acestui articol.
Nu sînt primul care să se revolte. Sînt nenumăraţi, mulţi făcînd-o şi cu har.
Pe unul din ei îl puteţi urmări în acest filmuleţ.
Una din pornirile, necesităţile cele mai acute ale omului, este cea de a îşi impune punctul de vedere, cea de a îl lumina pe interlocutor.
Toţi sîntem deştepţi, toţi avem dreptate. Şi vrem să îi convingem pe ceilalţi de dreptatea noastră. Începînd cu cei ce au facut friptura de Giordano Bruno, şi terminînd cu ultimul microbist care îi sparge capul prietenului ca să îl convingă că a fost sau nu henţ ori ofsaid. Ei, nu a început el cu inchiziţia, ci sigur înainte de a evolua noi din maimuţă, sau poate mult dinainte, si nici nu se termină cu microbistul, şi probabil nu se va termina nici după ce va dispărea omenirea. După ce va dispărea ultimul om, sigur va mai fi o zvîcnire de orgoliu, şi o fantomă îşi va face apariţia declarînd cu satisfacţie:
-Am avut dreptate.
Problema e că uneori ne înşelăm.
Un astfel de exemplu voi prezenta acum.
Am văzut acest filmuleţ.
Pare un documentar efectuat profesional.
L-am luat ca atare, nu am cercetat să văd dacă este poate secvenţă de film, sau alta formă de mistificare. Ştiind de relaţia Pakistan-India am tras concluzia că spectacolul este o confruntare între cele două părţi, confruntare mai paşnică, pe domeniul protocolului. Şi m-am oripilat. Pentru că protocolul este împins peste limita absurdului. Şi pentru că filmul-acea realitate este luată drept ceva amuzant.
Am trimis linkul către cîţiva amici. Unul a reacţionat ca şi mine.
Hey man, WTF!!!
Dar am avut un impuls, ia să verific totuşi dacă filmul e adevărat. Am căutat şi am găsit repede o altă versiune, a aceluiaşi absurd spectacol, dar comentat de altcineva.
Urmărind această versiune am realizat că de fapt ceremonia este un spectacol regizat. Prima dată nu am realizat acest lucru deşi am văzut aglomeratele tribune. Condiţionat de experienţa trăită cînd şi eu eram aplaudac fără voie, am crezut că respectivii sînt parte a absurdei ceremonii.
Au fost suficiente cîteva cuvinte din a doua versiune pentru a mă lumina. Da, este o ceremonie, da este împinsă peste limite, dar este teatru, este spectacol. Taberele fac coreografia împreună. Ei sînt parteneri aici, nu adversari. Şi asta e în regulă. Acum pot privi spectacolul în altă lumină.
Sau poate mă înşel, şi realitatea este alta.
Sigur acolo este o realitate complexă, cu multe şi multe straturi, dar ideea este că din simpla manevrare a cuvintelor poţi fi dus pe o cale greşită dacă nu eşti atent, şi dacă nu îţi foloseşti creierul pentru a înţelege şi pentru a vedea dincolo de aparenţe.
Mi-a povestit cineva cîndva o fază dintr-un film. Nu mă atrag filmele cu cafteli, carate, karate, carăţi, bruceleuri sau alte alea, la modă începînd cu, şi după epoca lui Bruce Lee. Poate cel mult un Piedone, dar aia e altceva.
Amicul, mi-a povestit de o fază dintr-un film de asemena natură, în care juca amicul nostru Bruce. El era maestrul, antrenor, sensei, sau cum s-o fi numit, al unui tip bine dotat financiar, dar lipsit talent în ceea ce îi preda Bruce. Acesta, după o serie de lecţii îl anunţă pe elev că nu vrea să mai continue antrenamentul cu el pentru că este doar o pierdere de vreme la cît e de neînzestrat. Elevul a insistat spunînd ca va plăti mai mult, va plăti orice preţ doreşte el pe lecţii. Bruce a răspuns.
-Nu, nu e vorba de bani, ci e vorba că a irosi timpul cuiva fără rost e ca şi cum l-ai ucide un pic.
Şi a irosi timpul altuia se întîmpla atît de des, de la simplul gest de a nu sta in uşa autobuzului dacă nu cobori la prima, sau dacă nu e posibil, să fii atent să faci loc fară sa fie nevoie sa fii impins, sau tras de atenţie abia după care să te uiţi alene în ce parte să îţi muţi hoitul, şi pînă la a fi funcţionar prin cine ştie ce post, şi îl plimbi pe bietul amărăştean trimiţindu-l după cîte o hîrtie, cînd ai putea să îl pui în temă de la început şi să îl scuteşti de drumuri.
Cazurile în realitate sînt nenumărate şi extrem de variate, dar uşor de identificat dacă ai reţinut principiul. Un alt exemplu elocvent pe care îmi placea să îl utilizez era Ceauşescu şi regimul său, cu plictisitoarele parade, în care oamenii pierdeau timpul cu orele, transformaţi involuntar în aplaudaci. Înmulţiţi numărul de oameni de pe stadioanele umplute cu forţa, cu orele pierdute pe acele stadioane, împărţiţi la numărul mediu de ore cît e de aşteptat să trăiasca un om, şi aflaţi cîţi oameni a ucis Ceauşescu.
Tu cîţi ai ucis? Foarte probabil încă nu ai depăşit cifra 1, dar 0.000cît?
Se pare ca am stat ceva pe ginduri, au trecut trei luni de la articolul precedent.
Gindul de azi, nu e deloc pe "trendul" romanesc, si sint curios cite bile negre voi primi pentru el.
Exista multe laitmotive si clisee in discutiile uzuale. Doua dintre cele mai des intilnite din categoria celor ce ma agaseaza sint:
-Vai ce bine e la aia, si ce rau e la noi.
-Vai ce hoti, nemernici, needucati, lipsiti de solidaritate... etc etc alte zeci de caracterizari negative la adresa compatriotilor, de regula cu ton superior si critic, dar excluzindu-se pe sine. O mica ipocrizie, poate involuntara. Dar nu acesta este subiectul acum, ci primul mentionat.
De ceva vreme din bunavointa unui amic din State am fost inclus intru-n cc la un schimb de discutii pe teme istoricopolitice gen victimele de la Katin. Le-am citit in diagonala si sters rapid.
Dar unul destul de lung, scris cu indeminare de un tip din Argentina m-a facut sa il citesc pina la capat. Doua chestii chiar m-au prins, si le-am crezut. Sint naiv din nastere. Dar peste noapte am rumegat si am rejectat ideile.
Asa in trecere mentionez ca prima era cum ca cele doua razboaie mondiale ar fi de fapt un singur razboi civil European care s-a terminat prost pentru europeni in 45. L-am trimis pe amic sa citeasca definitia razboiului civil. O fi razboi civil privit din prima unui extraterestru sau a unuia din viitor care a uitat ca Uniunea Europeana s-a format vreun secol mai tirziu, si care crede ca SUA si Japonia erau colonii europene cum era si Africa.
Asta in trecere, dar subiectul principal este cum ca Argentina sub Peron s-a dezvoltat frumusel, dar uite vai ca au venit agenturili straine si i-au lucrat pe sub centura si acum Argentina e datoare vinduta.
Sint un profan, un incult in materie de istorie, geopolitica si altele, dar stiu un proverb romanesc. Fiecare cum isi asterne asa doarme. E valabil si pentru indivizi si pentru natiuni. Imi vine proverbul asta de fiecare data cind vad pe cineva venit de pe afara cu ochii sclipind de ce a vazut pe acolo, si scirbit de la ceea ce vede aici, dupa care scuipa cu naduf si arunca cu elegantza chistocul pe trotuar.
Si eu invidiez un pic pe cei ce traiesc in locuri mai prospere si mai curate, dar sint cinstit cu romanul din mine si recunosc ca ma bucur de ceea ce au lasat in urma romanii de mai inainte, atit cit s-au vrednicit si cit s-au priceput. Cu bune si rele. Avem ce meritam, ceea ce am mostenit, si daca nu ne place, nu ne ramine decit sa schimbam in ceea ce ne place. Punct.
Asa si cu amicul ce il plinge pe Peron si duce dorul vremurilor apuse. O fi Argentina victima conspiratiilor si a tradatorilor de neam care si-au vindut tzara. Dar ei ce au pazit? Ceea ce am pazit si noi. Dar asta este deja alta poveste.
