Ce mi-a dat mie Dumnezeu.

În prima zi Dumnezeu mi-a dat un trup.

A doua zi Dumnezeu mi-a dat foamea, şi frigul.

A treia zi Dumnezeu mi-a dat suflet, adică suflare, şi corzi vocale cu care puteam sa urlu că să anunţ că mi-e frig şi mi-e foame.

A patra zi Dumnezeu mi-a dat o mamă care m-a învelit, m-a încălzit şi m-a hrănit din trupul ei.

A cincea zi ... Dar hai să lăsăm înfloriturile. Nu contează că a fost prima zi sau oră. Şi mi-a mai dat şi un tată care pleca la fabrică dimineaţa pe întuneric, şi venea seara pe întuneric, ca să o hrănească pe cea care mă hrănea pe mine, şi să avem căldură şi tot ce mai trebuie.

Şi mi-a mai dat Dumnezeu un frate. Adică de fapt pe mine m-a dat lui pentru că este cu 4 ani mai mare. Şi mi-a mai dat şi mie, adica amîndurora  unul cu 4 ani mai mic.

Între timp mi- mai dat şi un pic de minte cu care gîndeam cît poate gîndi un puştiulică, şi un suflet senin şi o faţă zîmbitoare.

Şi apoi mi-a dat o mulţime de lucruri de care să mă pot bucura, soarele şi ploaia, şi zăpada şi iarba verde, şi mîna aspră a bunicii, şi pe hitrul de bunicu. Mi-a dat multe Dumnezeu ăsta.

Hopa, ultima propoziţie nu e proper, nu e cumsecade. Păi da, cam aşa e, dar cam aici se termină basmul şi începe coşmarul. Şi vorba aia, ce dai, aia primeşti, cum îţi aşterni aşa dormi. Dumnezeu mi-a dat pumni şi palme, asta primeşte inapoi. Deci dacă eşti creştin cuminte, aşezat, cu sufletul împăcat, te rog nu citi mai departe, pentru că vei citi "blasfemii" şi  "hulă".

După toate astea, bune şi frumoase, dumnezeu mi-a dat un pumn în cap, se cheamă castană, sau caşpică,  şi doare a dracului, şi eu am început să urlu şi dumnezeu a început să rîdă, se simţea bine, se simţea tare. Atenţie, nu Dumnezeu a dat, ci dumnezeu, adică fratele cel mare. El era un dumnezeu, făcea ce voia cu mine. Ridica un deget ca să rîd, eu rîdeam, voia să plîng, caşpica şi se rezolva. Ei, era el autoritatea aia, cică tutelară, dar era în bucătărie sau pe şantier, sau nu avea chef. Uneori mă apăra, dar cel mai frecvent nu.

Apăi da,  zice tot românul, toţi avem pe cineva mai mare, toţi luăm bătaie, şi ce nu te omoară te face mai tare. Corect, aşa este în junglă, nu am nimic de obiectat. La urma urmei mă durea un minut, o oră şi îmi trecea, Da, imi trecea şi rîdeam iar.

A trecut şi vremea, şi pumnul s-a întărit şi dădea mai tare, s-a întărit şi capul meu, şi la propriu şi la figurat, dar s-a împietrit şi sufletul, mai ales că între timp crescusem destul ca să poată da şi celălat dumnezeu în mine. De data asta cu temei, adică pentru a mă forţa să învăţ, să devin deştept. Şi dumnezeul asta nu dădea cu pumnul, dădea cu parul ca să simt, şi ca să nu îi reproşez la batrîneţe că nu m-a bătut. Dădea gospodăreşte, aşa să sară sînge. Nu doar în mine, în toţi trei, frăţeşte. Una lu ăla mare, una mie, una lu ăla mic, una mie, una lu ăla mare una mie, şi tot aşa. Şi cînd scăpam din mîinile lui, continua treaba primul născut.

Hei, nu a fost chiar aşa de rău, nu am murit, şi chiar am devenit mai tare. Dar să nu vă miraţi că am devenit afurisit şi îmi pun întrebări impertinente precum, unde a fost Dumnezeu atunci cînd sufletul meu era distrus. Pentru că am fost distrus. Mi-am rugat mama să mă ajute, să mă protejeze, pentru că nu mai rezist. E o femeie cumsecade, generoasă, care a muncit cît a putut pentru noi, dar nu i-a dat Dumnezeu inspiraţia să îl potolească pe diavolul căreia i-a dat viaţă. Răspunsul ei a fost.

-Să vă înţelegeţi... pentru că dacă nu vă înţelegeţi, vă spun lu tactu şi vă bate pe amîndoi.

Şi aşa am rămas singur. Nici măcar prieten imaginar nu aveam. Tot ce puteam face era să rabd, şi cînd nu mai puteam răbda mă refugiam în pat şi udam perna. Nu, nu mă pişam pe ea, plîngeam pînă la epuizare şi adormeam. Eram singur, nu aveam părinţi, ci gardieni, nu aveam fraţi ci colegi de celulă, şi torţionari. Cel mic, evident prea mic pentru a înţelege, a fost atras în tabăra celui mare pînă a crescut suficient ca să poate lua decizii singur, şi am putut comunica, şi creşte împreună. Cel mai mic e singurul care a fost de partea mea, şi am putut evada din iad iar pe pămînt. Dar deja era prea tirziu, sufletul meu era deja corupt.

De ce am spus această poveste? Nu pentru a mă plînge, e istorie, nu mă mai ajută, am povestit pentru a aduce argumente. Copilăria mea este ceva natural, şi care m-a făcut dintr-un copil slab un om tare. E ceva ce se potriveşte în teoria evoluţiei. Ba şi dogma creştină o adoptă. Misterioase şi necunoscute sînt căile domnului, şi nu  i le poţi şti,  dar dacă  a acceptat să fii distrus sufleteşte şi fizic, a fost ca să devii tare. Da sînt atît de tare încît ma pot de lua de guler cu el.

Dar de ce mă iau eu de vestimentaţia măriei sale? Păi uite pentru că în ultima vreme fraţii mei de pe pămînt au început să mă obosească.

Am avut şi eu momentele mele de dubiu. Nu toată ştiinţa mi se pare de înţeles. Marea Bubuială? Nu era nimic, şi bang a apărut universul care era mic cît un punct? E la fel de greu de acceptat ca şi ideea unui nea bărbuţă albă care se şterge la cur cu nori. Sau că viaţa a evoluat din materia inertă. Ştiu programare, ştiu că un computer nu poate boota fără un impuls iniţial. Dar să se mai şi programeze singur? Greu de acceptat.

Apropo, o prezentare la TED, face evoluţia asta să mi se pară mai credibilă acum.

Aşadar nu ştiu, nu cred. O fi, o fi existînd. Accept că e posibil, dacă eşti credincios, nu vreau să îţi zdruncin credinţa, aşa că te rog a doua oară să te opreşti din citit.

Ştiu că viaţa e dură, că dorinţa de a trăi e supremă, şi că singura soluţie este de a ignora realitatea, şi să ne bucurăm de ceea ce avem acum. Cînd îţi moare copilul, durerea te doboară, şi ai nevoie de un punct de sprijin, de un prieten imaginar. Nimic rău în asta. Da, pe vremea cînd omul era mai aproape de maimuţă, sau pentru cei ce sînt încă mult prea aproape de moralitatea unei maimuţe, este logic să fie manipulaţi cu ameninţarea iadului şi promisiunea raiului ca să poată fi ţinuţi în frîu.

Dar cînd  sedepăşesc limitele raţiunii pentru a justifica divinitatea, este inacceptabil să nu te revolţi.

Nu sînt cultivat, nu am studiat domeniul, deşi o vreme mi-am pus şi eu întrebări şi am căutat soluţii. Dar toate curentele ajungeau la un moment dat la partea materială, şi frecvent în discursul lor apăreau chestii pe care nu le puteam înghiţi. Deci am renunţat la căutări. Eu sînt ateu, şi îmi văd de viaţa mea, am prieteni credincioşi, şi ei îşi văd de viaţa lor. Nu ne torturăm reciproc în încercarea de a îi scoate din visul lor absurd, sau de a îmi salva mie sufletul..

Dar acum, o cunoştinţă a început prin a îmi da  o carte pentru copii, despre o întîmplare cu deportarea în Siberia. Nu mă înteresează subiectul. Am discutat suficient cît să îmi înţeleagă poziţia. Am acceptat cartea din amabilitate, şi pentru că e o fiinţă sensibilă, şi nu am vrut să o rănesc cu un refuz categoric. Am pierdut o oră sau două cu acea carte, asta în condiţiile în care ochii mă lasă, şi cititul pe hirtie a devenit obositor. Ok, e o carte normală, binişor scrisă, descrie poveşti tragice, dar nu mă interesează. I-am spus că am ce citi pentru nu ştiu cîte vieţi, şi asta pe teme care îmi plac.

Mai tîrziu insistă să văd un film. O mică fantezie, film ok, slăbuţ, dar care la fel, nu mă interesează. Şi azi primesc un email, lung, cu o grămadă de chestii religioase, legate de ziua de azi. Cu regret pentru că va fi nevoie să fiu dur, dar amabilitatea mea se opreşte aici.

Toate aceste poveşti şi detalii sînt doar un decor pentru subiectul acestui articol.

Tot acest schimb de idei şi convingeri s-a întîmplat pentru că sîntem colegi într-o activitate pedagogică. Şi pentru că sîntem fiinţe sociale, chiar cultivate, mai schimbăm şi alte idei în afara obiectului de studiu comun. Unul a fost religia, credinţa, un domeniu, unde materialismul, dorinţa de a profita de munca altuia, a împins manipularea pînă la extrem.

Singura lege a comportamentului corect ar putea fi, libertatea mea se opreşte unde începe libertatea celuilalt.

Cred în acest principiu şi i-am acceptat libertatea de a îşi spune convingerea. Am spus-o şi eu pe a mea şi subiectul trebuia să se oprească aici. Dar am fost presat, şi sînt presat ignorindu-se dreptul meu la libertate întărindu-mi opinia negativă faţă de sistemul religios.

La un moment dat, aduc argumentul meu suprem.

- Dacă dumnezeu este atît de înţelept şi de bun, de ce acceptă atîtea nenorociri care se întîmplă copiilor? Ei  sînt puri, ei nu au avut timp să facă greşeli. De ce sînt pedepsiţi cu tumori sau atîtea boli, sau tortură fizică, ori psihică, exploatare...

Răspunsul vine programat cu povestea unor cunoştinţe care au avut un accident cu maşina, din care a rezultat amputarea unei mîini a fetiţei lor.

- Şi care e partea bună aici. De ce a acceptat dumnezeu asta? De ce a comis el asta, pentru că nu-i aşa, el e atotputernic, şi tot ceea ce există este dorinţa şi planul lui, căile sale misterioase.

-Pai acum parinţii ei se înţeleg mult mai bine, sînt mai potoliţi... sau cam aşa ceva... pentru că nu am mai ascultat.

Este un urgument pe care l-am mai auzit, dar nu mai ştiu cît sau dacă m-am revoltat.

BĂI VOI ASCULTAŢI CE VORBIŢI?.Nu mai întreb dacă gîndiţi. Se vede că nu o faceţi.

Adică doi oameni nu se înţeleg, (poate nici nu e adevărat asta) şi dumnezeu ca să îi apropie le rupe mîna copilului lor. BĂ VOI SÎNTEŢI NORMALI? CUM MAMA DRACULUI PUTEŢI ACCEPTA LOGICA ASTA?

Chiar nu realizaţi ce grozăvie, ce elucubraţie comiteţi? 

Ceea ce face cineva superior putem copia nu-i aşa? Hai să adoptăm şi noi metoda asta educaţională. Cînd cineva nu corespunde normei de conduită, ciopîrţim o bucată din cineva drag lui. Să se înveţe minte.

Furia şi revolta imi este la un nivel care mă doare. Dar nu am ce face. Eu respect opţiunea omului de a rămîne obtuz.   E liberul lui arbitru. Şi ştiu că nu am ce face mai mult decît de a îmi descăra furia în acest articol. Este doar o defulare, şi o speranţă că poate măcar o persoană va avea ceva pozitiv după citirea acestui articol.

Nu sînt primul  care să se revolte. Sînt nenumăraţi, mulţi făcînd-o şi cu har.

Pe unul din ei îl puteţi urmări în acest filmuleţ.

El măcar vă face să rîdeţi.