Eşti sigur că ai dreptate?

Una din pornirile, necesităţile cele mai acute ale omului, este cea de a îşi impune punctul de vedere, cea de a îl lumina pe interlocutor.

Toţi sîntem deştepţi, toţi avem dreptate. Şi vrem să îi convingem pe ceilalţi de dreptatea noastră. Începînd cu cei ce au facut friptura de Giordano Bruno, şi terminînd cu ultimul microbist care îi sparge capul prietenului ca să îl convingă că a fost sau nu henţ ori ofsaid. Ei, nu a început el cu inchiziţia, ci sigur înainte de a evolua noi din maimuţă, sau poate mult dinainte, si nici nu se termină cu microbistul, şi probabil nu se va termina nici după ce va dispărea omenirea. După ce va dispărea ultimul om, sigur va mai fi o zvîcnire de orgoliu, şi o fantomă îşi va face apariţia declarînd cu satisfacţie:
 -Am avut dreptate.

Problema e că uneori ne înşelăm.

Un astfel de exemplu voi prezenta acum. Am văzut acest filmuleţ.

http://www.wimp.com/indiapakistan/

 Pare un documentar efectuat profesional. L-am luat ca atare, nu am cercetat să văd dacă este poate secvenţă de film, sau alta formă de mistificare. Ştiind de relaţia Pakistan-India am tras concluzia că spectacolul este o confruntare între cele două părţi, confruntare mai paşnică, pe domeniul protocolului. Şi m-am oripilat. Pentru că protocolul este împins peste limita absurdului. Şi pentru că filmul-acea realitate este luată drept ceva amuzant.

Am trimis linkul către cîţiva amici. Unul a reacţionat ca şi mine.
Hey man, WTF!!!

Dar am avut un impuls, ia să verific totuşi dacă filmul e adevărat. Am căutat şi am găsit repede o altă versiune, a aceluiaşi absurd spectacol, dar comentat de altcineva.



Urmărind această versiune am realizat că de fapt ceremonia este un spectacol regizat. Prima dată nu am realizat acest lucru deşi am văzut aglomeratele tribune. Condiţionat de experienţa trăită cînd şi eu eram aplaudac fără voie, am crezut că respectivii sînt parte a absurdei ceremonii. Au fost suficiente cîteva cuvinte din a doua versiune pentru a mă lumina. Da, este o ceremonie, da este împinsă peste limite, dar este teatru, este spectacol. Taberele fac coreografia împreună. Ei sînt parteneri aici, nu adversari. Şi asta e în regulă. Acum pot privi spectacolul în altă lumină.

Sau poate mă înşel, şi realitatea este alta.

Sigur acolo este o realitate complexă, cu multe şi multe straturi, dar ideea este că din simpla manevrare a cuvintelor poţi fi dus pe o cale greşită dacă nu eşti atent, şi dacă nu îţi foloseşti creierul pentru a înţelege şi pentru a vedea dincolo de aparenţe.